Acesta este o fictiune a mintii mele , multe din fapte s-au intamplat, calatoria in spatiu a fost reala dar sensurile create de mintea mea si semnificatiile acestor calatorii de mai jos trebuiesc privite ca un scenariu in care eroii devin antieroi si ce pare ca are sens se transforma treptat in nonsens.  La fel cum ,,bunele intentii ale celuilalt,, se transforma treptat in decizii greu de digerat,  uneori la limita absurdului.
    Ne-am intalnit pe munte in Piatra Craiului, am plecat pe creasta nordica fara sa ne spunem mai mult de zece cuvinte. Tot drumul Nicu a avut o grija discreta indicandu-mi abordarile cele mai usoare in pasajele problematice ale crestei pana la Varful Omu.
       Am coborat abruptul catre refugiul Grind aproape de inserare, atunci cand caprele negre ies in numar mare, ferite de montaniarzii care sunt deja departe, de teama intunericului ce i-ar putea prinde in pustietati. Am mai avut de strabatut o bucata din platoul tacut pe care mergeam impreuna, prin poieni uriase presarate in padurile salbatice.
      Pana la Curmatura si Prapastii mai aveam inca doua ore de mers singuri in noapte, fiecare pe drumul lui. Nicu pe cararea din padure, eu pe un drum forestier ce parea o coborare serpuind nesfarsit.
     Stiam ca drumul nostru nu se desparte aici chiar daca am vorbit foarte putin. Niciunul dintre noi nu era ingrijorat de singuratatea celuilalt, pentru ca stiam, fara sa folosim cuvinte, ca fiecare are un sentiment de echilibru si o liniste perfecta mergand prin noapte. Pana la despartirea traseelor si chiar si dupa coborarea la refugiul Grind, placerea de a merge a fost intacta, dar mai jos, undeva pe drumul care serpuia pe platoul intunecat, tendoanele de sub genunchi au inceput sa-mi cedeze rapid.
      Nicu avea inca vioiciunea de inceput pe care cred ca a pastrat-o pana la Curmatura, pentru ca nu am vorbit despre asta niciodata. Dupa inca o ora de mers, in care pasii incepeau sa se repete mecanic, mintea era acolo plina de prezenta si claritate.
     Stiam ca Nicu trece prin inima padurilor, in intunericul dens al brazilor care urca pe coama muntelui la cabana. Pentru prima data m-am oprit pentru ca nu mai puteam sa merg si simteam o foame de energie care din pacate nu imi putea salva starea tendoanelor.
     Stateam in fund si imi imaginam cum Nicu este un punct luminos in noapte. Am lansat un nou zgomot specific pentru avertizarea ursilor din zona. M-am abandonat placerii unei pauze lungi si am savurat consistenta si aromele migdalelor si fructelor confiate. Linistea de afara se armoniza perfect cu linistea totala a mintii. Am mai lansat un zgomot in noapte, gandindu-ma doar la urcusul pe care Nicu trebuia sa il faca catre cabana dupa mai mult de 11 ore de mers incontinuu.
     Urletul gutural si vibrant al unui urs a spart tacerea noptii. Avea tonul de avertizare ca este acolo, in valea adanca si salbatica din dreapta. L-am perceput ca un salut dat calatorilor nocturni care vor sa prinda cele mai frumoase momente ale inserarii si nu vor sa coboare din creasta decat dupa ce intunericul pune stapanire peste munte. Pulsul si respiratia au ramas calme si egale, eu am stat tot in pozitia in care m-am abandonat relaxarii absorbind cu nesatul unui bondar fructoza fiecarei boabe de stafide ramase pe fundul ambalajului. Stiam ca Nicu urca, calm si sprinten, inca o panta abrupta care pe mine m-ar fi epuizat catre limita pe care o aveam de atins.
    Am ajuns in Prapastii aproape robotic, dar mintea derula clipele importante pe care le traisem.
    Ne-am reintalnit peste cateva saptamani intr-o experienta montana si interioara in care informatiile eronate despre lungimea reala a traseului ne-au facut sa prelungim o tura – oricum, dincolo de zona placerii – catre limitele fizice si dimensiunile nestiute ale mintii. Am ajuns la Balea Lac la 3.30 dimineata dupa o plecare cu o zi in urma la 7 dimineata.
     Nu puteam sa-l cert pe Nicu pentru ca nu a filtrat informatia mai atent, fiindca era mult mai importanta experienta de a-mi cunoaste mai bine mintea si cum aceasta deformeza realitatea in clipe de oboseala, sau cum poate exista inca o claritate de cristal si discernamint atunci cand corpul este demult depasit de efort.
    Fara sa vorbim, am stiut ca celalalt poate sa treaca de orice prag de epuizare sau de disconfort fara ca macar sa vorbim ceva despre starea de oboseala fizica si despre capacitatea de a indura orice. In mod obisnuit, mintea se curbeaza sub efortul care apare ca fiind enorm si supradimensionat, corpul fizic pare fara resurse si gol in fata neputintei. Mintea si corpul fiecaruia continua sa comunice perfect si armonios dincolo de limitele pe care le depaseam cu fiecare pas, si pareau sa duca, intr-un viitor apropiat, la un posibil colaps al corpului. Stiam fiecare de rabdarea infinita a fizicului care nu cedeaza si comunica curat orice nuanta a oboselii firesti, dar si ca doar mintea ne poate amagi cu jocurile ei iluzorii prin care deformeza realitatea si creeaza neputinte carora noi le dam forma si putere.
    Mai stiam intuitiv ca fiecare poate duce la capat aceasta experienta, si ca fiecare dintre noi este acolo pentru celalalt.
Haurile de langa poteca pareau mai adanci decat in claritatea zilei, luminile frontalelor si oboseala ne faceau sa ne intrebam daca am trecut pe acolo si cum am putut indura urcusurile dure si poteca neiertator de tehnica a crestei dintre Balea si Varful Mircii. Un coboras chinuitor de abrupt, pe pamantul umed de roua dupa catararea pe lanturi din zona Arpas, parea ca nu se va mai termina niciodata. Lacul Capra si Balea pareau inca departe.
    La inceput, Fagarasul iti da un sentiment de bucurie si iti lasa vitalitatea sa se exprime liber, dar nu este vorba decat despre o capcana intinsa mintii si corpului. La intoarcerea tarzie sau in noapte, vei sti cu adevarat pe unde ai trecut, atunci vei cunoaste cu adevarat realitatea duritatii si lamelor de stanca, precum si capcanele fiecarui bolovan aparut in calea pasilor tai. Fagarasul este un munte ascetic care iti dezvaluie limitele mintii si cum interpretam realitatea prin limitele corpului de carne.
Luna plina incerca sa strapunga atmosfera incetosata lasata de canicula zilei de inceput de august. Lumina lunii saracita de atmosfera plina de vaporii ridicati de soarele arzator, ne-a insotit diminuata tot drumul de noapte. Ziua am mers ca in desert si ne-am deshidratat cu fiecare minut sub soare. Noaptea a venit ca o binecuvantare care ne-a revigorat, dar ne-a fortat sa bem apa rece ca gheata din paraul care alimenteaza Lacul Podul Giurgiului si din izvorul ce se prelinge pe stanca dintre Avrig si Lacul Capra.
    Stiam ca efectul apei inghetate imi va devasta caile respiratorii si totusi am baut cate un litru pe ora. Nicu a fost imun. Eu mi-am revenit cu greu dupa excesul de apa rece in mai bine de o luna, fiind ajutat de caldura sarata a marii.
    Aproape de miezul noptii, sase luminite magice veneau spre noi energic, dar atente la poteca. Cand incepea sa se intunece, am pariat glumind ca nu vom intalni decat capre negre. Trei fete si trei baieti care mergeau sa prinda rasaritul pe Moldoveanu, ne-au bucurat cu prezenta si indrazneala lor. Toti eram la maneca scurta intr-o noapte ce avea blandetea unui clar de luna torid, acompaniat de valuri matasoase. Nu conteaza unde i-a prins rasaritul, conta doar ca erau acolo pentru bucuria de a fi pe munte si nu pentru vreo performanta in sine. Cu fiecare pas ne apropiam de Balea, si totusi mintea calcula obiectiv fiecare apropiere de tinta, insa acolo un alt plan al mintii ne spunea in paralel ca mai e mult de mers si ca drumul pare interminabil.
      Doi ochi fosforescenti ne priveau dupa o muchie si un urcus in apropierea de Lacul Capra… Nicu spune ca este un lup, dar il aduc cu picioarele pe pamant. Iluziile noptii se jucau si cu mintea mea, corturile de la Capra pareau luminate din interior, desi era doar luna care oferea o iluzie care interpreta magic realitatea. Am baut inca o sticla de apa rece ca gheata, care stiam ca imi va distruge gatul, dar nu ma puteam impotrivi senzatiei de uscat ce parea ca imi parjolea gatul. Poienile din jurul Lacului Capra erau scaldate intr-o roua grea si rece care ne tineau departe de orice clipa de odihna. Stiam ca mai este putin, dar si mult in acelasi timp, inca mii de pasi la care trebuie sa fim atenti.
    Coborasul din Saua Capra spre Balea la ora 3 dimineata nu se putea masura obiectiv in starea mintilor noastre. A fost o jumatate de ora ce parea infinita, in care mintea se straduia sa calculeze inca orice pas si decizie. Si in toti acei zeci de mii de pasi nocturni nu am gresit nici macar unul. Corpul nu mai stia ce este oboseala, pentru ca nu exista nicio oboseala, asa cum o percepe o minte care se teme sau isi vede limitele prea devreme.
    Am mancat fiecare o parte din jumatatea unui pepene mare si am adormit putin dupa ora 4. Am crezut ca vom dormi macar 5-6 ore. La 6.30 ne-am trezit amandoi sincronizati parca de un fir invizibil. Nu aveam nici bataturi, nici crampe sau alte probleme fizice; totusi, corpurile noastre cerseau de foame, dar fara sa tipe. Nu era acea senzatie de foame obisnuita in care corpul iti cere ceva abrupt, dur si neconditionat.
    Era mai mult un gest de recunostinta pentru corpul ascultator care se multumise cu foarte putin si indurase tacut.
    Dupa o experienta total neplacuta la Cabana Paltinul, unde un sefulet ne-a spus ca nu ne poate face omleta pentru ca aragazul este ocupat de oale uriase, am mers la cabana de pe lac si am mancat un mic dejun mult prea bun. Mai bine zis eu am maincat, iar Nicu a ciugulit putina salata de vinete. Desi eram de ceva timp vegan si nu mai consumasem niciun ou sau branza de cel putin 3 luni, am simtit ca 4 oua si o portie generoasa de branza nu au cum sa faca rau unui corp care a indurat atatea. Pana am ajuns la Cabana Cumpana unde am gasit mancare potrivita au mai trecut inca 4 ore, timp in care Nicu nu a mancat absolut nimic. A mancat calm si incet ca la o masa obisnuita.
   La ultima tura pe Negoiu, stiam deja ca Fagarasul ne va mai da cel putin o lectie, si ne-a dat chiar mai multe. Pana la povestea cu Negoiu vreau sa spun doar ca Nicu m-a asteptat 2 ore la metrou, cu un calm si o intelegere extraterestre. Am intarziat din motive obiective, dar nu conteaza decat intelegerea rabdatoare de la care nu pot decat sa invat.
    Nicu mi-a fost dat, si eu stiu asta, la fel ca alti oameni care sunt puncte luminoase trimise mie ca sa devin.