Povestea acestui catelus m-a emotionat de cand l-am vazut. Era speriat de oameni si interactiona venind si fugind in acelasi timp. Manca ceva si apoi fugea in unul din  colturile  holului   refugiului  aglomerate de o masa  si multe scaune.

 

 

     Seara si dimineata am vorbit cu el dar nu am reusit sa-l maingai decat putin pentru ca nu era obisnuit cu oamenii veniti la refugiu.     A  inteles ca ii vrem binele si a dormit in refugiu scancind usor din cand in cand.

 

 

 

      Eu as fi vrut sa-l luam cu noi dar nu stiam daca va rezista sau va pastra motivatia de a merge un drum atat de lung de cresta si apoi pana jos in vale. Nicu si Andi s-au opus sa il ducem pe munte si au spus raspicat sa ramana acolo, sa nu ne batem capul cu el.Era cu adevarat incerta posibilitatea finalizarii acestui aventuri de catre catel pe piciorele lui. Nu stia nimeni ce poate si cat poate sa duca un catel de doar doua luni.

 

 

         Ne-am trezit cu el in cresta. De acolo a urmat o intreaga aventura in care am avut nevoie de blandete si fermitate sa-l motivam sa nu ramana undeva in piesajul inghetat si apoi sa continuie sa coboare.

       Nicu i-a spus Ghem si asa l-am chemat toata ziua. Are intradevar conformatia unui ghem de blana,  iar privit din orice directie nu putea decat sa te emotioneze.

 

    Am reusit sa-l coboram pana aproape de cabana Voina intr-o zona de padure unde era mult mai  cald decat sus la refugiu. Acolo pur si simplu a disparut si a adormit in padure,  si nu l-am mai gasit  pentru ca se confunda cu tonurile de pamaint si frunze.
Sus in cresta a ramas de multe ori in urma dar l-am strigat mereu,  si a venit  prin ceata sau  norii care ne faceu invizibili. De fiecare  data am continuat sa-l strigam si sa-l incurajam sperand ca o sa apara. S-a trezit de zeci de ori si ne-a urmat bucuros venind sa confirme prin  atingeri ca a inteles si  ca ne multumeste.

     Cand ne apropiam de padure coborand pe Plaiul lui Patru  l-am trezit de cateva ori  cu mici bulgari de zapada sau aruncad zapada spre el atunci  cand orice imbarbatare verbala sau recompensa de mancare  isi pierdeau total efectul stimulativ  din primele ore. Orice oprire in care cautam ceva in rucsac  sau ajustam stratul de  imbracaminte  stiam ca se va prelungi pentru el  intr-un somn care nu stiam cat va dura.

 
    Am simtit in el copilul care s-a maturizat abrupt in conditiile aspre de iarna de  la refugiu. Pe cresta ramanea deseori in urma fascinat de micile bucati de zapada si gheata care lunecau pe pantele brupte si de cateva ori a fost la limita sa cada din zona de siguranta. Dar dincolo de toate momentele in care a  riscat un pic descoperind in joca lucruri noi,   ne-a emotionat de fiecare data cand  ne intalneam  dupa  ce a ramas undeva departe  in zapada sau iarba sa doarma  si gasea puterea sa continue un drum prea obositor pentru el.
 
     Sper sa fie bine,  oamenii sa il indrageasca  iar cainii  sa-l accepte .