A nu sti este starea ta naturala    capitolul III ( fragmente)

 

A nu şti este starea ta naturală
Interlocutor: Din dialogurile noastre precedente este evident că omul are o relaţie
greşită cu propria sa cunoaştere despre sine însuşi şi despre lume. Ce înţelegi mai
exact prin cunoaştere?
U.G.: Krishnamurti: Cunoaşterea nu este ceva misterios sau abstract. Mă uit la o
masă şi mă întreb, „Ce este aceea?" Şi tu Ia fel. Cunoaşterea înseamnă doar a numi
lucrurile. Ea îţi spune că aceea este o „masă", că „sunt fericit" sau „nefericit", că „tu eşti
un om iluminat şi eu nu sunt". Este gândul altceva decât aceasta?
Cunoaşterea pe care o ai despre lume creează obiectele pe care le experimentezi.
Reala existenţă sau non- existenţă a ceva „de acolo" din lume nu este ceva ce poţi
determina sau experimenta tu însuţi, decât cu ajutorul cunoaşterii tale. Şi această
cunoaştere nu este a ta; este ceva ce tu şi strămoşii tăi aţi acumulat într-un timp
îndelungat. Ceea ce numeşti „actul de a cunoaşte" nu este nimic altceva decât această
memorie acumulată. Tu ai adăugat personal Ia această memorie şi ai modificat-o, dar în
esenţă ea nu-ţi aparţine.
— : Altceva nu există în tine în afară de totalitatea rjnoaşten pe care ai acumulat-o.
Aceasta este ceea ce eşti. Tu poţi nici măcar să experimentezi direct realitatea lumii în
care funcţionezi, cu atât mai puţin vreo lume dincolo de ea. Nu există nici o lume
dincolo de spaţiu şi timp. Este invenţia ta, bazată pe vagile promisiuni ale oamenilor
sfinţi. Simţul nostru al valorii izvorăşte din lume aşa cum ne este ea impusă. Trebuie să
acceptăm lumea.
Deci sistemul nostru de credinţe este şi el bazat pe această memorie… ?
U.G.: Nici credinţa nu este o abstractie. Este o extensie a mecanismului nostru de
supravieţuire care a operat timp de milioane de ani. Credinţa este ca orice alt obicei, cu
cât încerci mai mult să-l controlezi şi să-I oprimi, cu atât devine mai puternic. Întrebarea
ta implică faptul că vrei să fii liber de ceva: în cazul acesta de credinţă. În primul rând,
de ce vrei să fii liber de ea? Orice ai face tu sau ai spera că vei face ca să fii liber de ea
doar îi adaugă inerţie. Orice ai face nu are nici o valoare. De ce a devenit ea o
problemă pentru tine? Nu eşti în poziţia de a nega sau de a accepta ceea ce spun eu.
Probabil ai încercat vreun sistem ca să-ţi controlezi gândurile şi credinţele, şi acesta te-
a dezamăgit. Repetarea mantrelor, practica yoga şi rugăciunile nu au ajutat niciodată.
Oricare ar fi motivul, nu ai fost capabil să-ţi controlezi gândurile. Şi gata.
I.: Dar repetarea mantrelor şi alte tehnici sacre par sa linişteasca gândul…
U.G.: Nu poţi nici măcar să-ţi observi gândurile, cu atât mai puţin să le controlezi.
Cum să fie posibil să-ţi observi gândurile? Vorbeşti de parcă ar exista în tine vreo
entitate separată de gânduri. Este o iluzie; gândurile tale nu sunt separate de tine. Nu
există a gândi. Gândul nu-ţi poate dăuna. Problema este structura ta separativă care
încearcă să controleze, să domine, să cenzureze şi să folosească gândul. Gândul în
sine nu poate dăuna. Doar atunci când vrei să faci ceva cu gândul îţi creezi probleme.
…………………………………..
I.: Dar toate religiile au subliniat importanţa suprimării şi controlării gândurilor care
nu sunt de dorit. Altfel am coborî la nivel de animale.
U.G.: Ni s-a spălat creierul de secole de către oamenii sfinţi că trebuie să ne
controlăm gândurile. Fără gândit ai deveni un cadavru. Fără gândit oamenii sfinţi nu ar
avea cum să ne spună să ne controlăm gândurile. Ei ar da faliment. Au devenit bogaţi
spunând altora să-şi controleze gândurile.
I.: Dar f cu siguranţă!, există diferenţe calitative în modul în care sunt controlate
gândurile,
U.G.: Ai făcut aceste distincţii în mod arbitrar. Gânditul este parte din viaţă şi viaţa
este energie. A bea un pahar de bere sau a fuma o ţigară este exact la fel ca a repeta
rugăciuni, cuvinte sfinte şi scripturi. A merge la cârciumă şi a merge la templu sunt
exact la fel; sunt o soluţie la repezeală. Tu ataşezi semnificaţie specială rugăciunilor şi
templelor, pentru simplul motiv că este prejudecata ta şi că te face să te simţi superior
celor care frecventează cârciumi şi bordeluri.
I.: Deci totul este o încercare de a modifica sau schimba în vreun fel condiţionarea
mea…
U.G.: Condiţionarea este tradiţie. Cuvântul sanscrit pentru ea este samskara.
Tradiţia este ceea ce eşti – ceea ce numeşti tu. Indiferent cum o modifici, ea continuă. În
viaţă totul este temporar şi încercarea de a da continuitate condiţionării – care e bazată
pe gând – este de natură patologică. Tu tratezi psihologicul şi patologicul ca şi cum ar fi
două lucruri diferite. De fapt doar patologicul există. Samskara ta, condiţionarea care te
face să te simţi separat de tine însuţi şi de lume, este patologică.
Unde este condiţionarea asta despre care vorbeşti..,? Unde sunt gândurile
localizate? Nu sunt în creier. Gândurile nu sunt produse de creier. Mai degrabă creierul
este ca o antenă care culege gânduri pe o lungime de undă comună, o sferă a gândului
comună.
Toate acţiunile tale, fie că te gândeşti la Dumnezeu, fie că baţi un copil, izvorăsc din
aceeaşi sursă – gânditul. Gândurile înseşi nu pot face rău. Dar atunci când încerci să
foloseşti, să cenzurezi, şi să controlezi acele gânduri spre a obţine ceva, problema ta
începe. Nu ai ce face decât să foloseşti gândul spre a obţine ceva ce vrei în lumea
aceasta. Când însă cauţi să obţii ceva ce nu există – Dumnezeu, fericire, iubire etc. –
prin gând, reuşeşti doar să opui un gând altuia, creând suferinţă pentru tine şi pentru
lume.
Când structura gândului, presată în serviciul fricii şi al speranţei, nu poate obţine
ceea ce vrea, sau nu poate fi sigură că o obţine, introduce ceea ce tu numeşti
„credinţă". Unde este nevoia de credinţă? Când convingerile tale nu te-au dus nicăieri, ţi
se spune că trebuie să cultivi credinţa. Cu alte cuvinte, trebuie să ai speranţă. Fie că
urmăreşti pe Dumnezeu, extazul, pacea minţii, sau, mai tangibil, fericirea, sfârşeşti prin
a te baza pe speranţă, pe credinţă. Aceste dependenţe sunt dovada eşecului tău de a
obţine rezultatele dorite.
I.: Care este relaţia dintre condiţionarea gândului şi ceea ce numim dorinţă?
U.G.: Dorinţele tale, ca şi gândurile tale în general, se cer a fi suprimate şi controlate
cu orice preţ. Această cale doar îi îmbogăţeşte pe oamenii sfinţi. De ce naiba vrei să fii
în ceea ce numeşti „stare făra-de-dorinţe"? Pentru ce? Te asigur că atunci când nu vei
avea dorinţe vei fi cărat mort către locul de îngropăciune.
Nouă ni s-a spus de către oamenii sfinţi că a avea dorinţe este greşit. Ele trebuie să
fie suprimate sau schimbate în dorinţe de ordin mai înalt, „transformate". Acestea sunt
baliverne. Ori îţi împlineşti acele dorinţe, ori nu reuşeşti să-ţi împlineşti acele dorinţe.
Aşa se pune problema. În oricare caz dorinţa va apărea. A încerca sa nu faci nimic este
la fel de inutil. A nu face nimic este parte din strategia ta generală de a obţine ceva.
Trebuie să se ardă singură. Samskara, sau condiţionarea, deşi este capabilă să ardă,
nu poate fi văzută. Mia te poţi uita la dorinţă niciodată. Să vezi dorinţa te-ar orbi. Cultura
ta, filozofia ta, societatea ta te-au condiţionat, şi acum te gândeşti că poţi schimba sau
modifica în vreun anume rel condiţionarea aceea. Este imposibil, pentru că tu eşti
societatea.
………………………………………..
Toata treaba religioasă nu este altceva decât coduri morale de conduită: trebuie să
fii generos, plin de compasiune, iubitor, pe când tot timpul rămâi lacom şi aspru.
Codurile de conduită sunt puse de societate pentru propriile interese, sacre sau
profane. Nu-i nimic religios în ele. Omul religiei pune preoţi, cenzori, înăuntrul tău. Acum
poliţistul a fost instituţionalizat şi pus în afara ta. Codurile şi structurile religioase nu mai
sunt necesare; totul există în codul civil şi în cel penal.
Nu mai este nevoie să te deranjezi în legătură cu aceşti oameni ai religiei; sunt
depăşiţi. Dar ei nu vor să-şi piardă jugul de pe oameni. Este afacerea lor; este în joc
pâinea şi bunăstarea lor. Nu-i nici o diferenţă între poliţist şi omul religiei. Este puţin mai
dificil cu poliţistul, pentru că, spre deosebire de autoritatea interioară sponsorizată de
omul religiei, el se află în afara ta şi trebuie mituit.
I.: Repetarea numelor sfinte este un efort sincer de a găsi ceva care să transceandă
efemerul ceva mai permanent…
U.G.: Nu există permanenţă. Străduinţa ta de a obţine fericire permanentă şi plăcere
neîntreruptă face doar să sugrume corpul, fiind violentă cu ei. Căutarea ta după fericire
reuşeşte doar să distrugă sensibilitatea şi inteligenţa sistemului nervos. A vrea ceea ce
nu există – chestiile romantice, religioase, spirituale – adaugă doar inerţie falsei
continuităti care distruge corpul. Perturbă în mod radical echilibrul chimic al corpului.
Corpul, care este interesat doar de supravieţuire şi procreare, le tratează pe amândouă,
plăcerea şi durerea, la fel. Tu eşti cel care insistă să oprească durerea şi să extindă
plăcerea. Răspunsul corpului la plăcere şi la durere este acelaşi – geme.
Ce vrea corpul? Nu vrea nimic altceva decât să funcţioneze. Toate celelalte lucruri
sunt invenţii ale gândului. Corpul nu are o existenţă independentă a sa separată de
plăcere şi de durere. Diferitele vibraţii care afectează corpul pot diferi în intensitate, dar
tu eşti cel care le împarte
în bune şi rele.
Tu interferezi tot timpul cu funcţionarea naturală a sistemului nervos. Când o
senzaţie îţi loveşte sistemul nervos, primul lucru pe care tu îl faci este să o numeşti şi să
o categoriseşti ca plăcere sau durere. Următorul pas este acela că vrei să continui
senzaţiile plăcute şi să opreşti senzaţiile neplăcute. In primul rând, recunoaşterea
senzaţiei ca plăcere sau durere este ea însuşi dureroasă. In al doilea rând, efortul de a
extinde viaţa unui fel de senzaţie, plăcerea, şi de a opri un alt fel de senzaţie, durerea,
este de asemenea dureros. Ambele activităţi sugrumă corpul. In natura însăşi a
lucrurilor fiecare senzaţie are propria sa intensitate şi durată. Efortul de a extinde
plăcerea şi de a opri durerea reuşeşte doar să distrugă senzitivitatea corpului şi
abilitatea sa de a răspunde senzaţiilor. Deci ceea ce faci este foarte dureros pentru
corp.
Dacă nu ai căuta să faci ceva cu senzaţiile, vei descoperi că ele trebuie să se
dizolve în ele însele. Asta vreau să zic atunci când vorbesc despre „ionizarea gândului".
Asta înţeleg prin naştere şi moarte. Nu există „moarte" pentru corp, doar dezintegrare.
Gândul fiind material, tot ceea ce urmăreşte este material. De aceea aşa-zisele tale
căutări spirituale nu au nici un sens. Nu mă înţelege greşit, nu zic să nu foloseşti gândul
ca să obţii ceea ce ai nevoie; nu ai altă unealtă Ia dispoziţie.
Aşadar, corpul este interesat numai de supravieţuirea sa. Tot ce este necesar pentru
viaţă sunt supravieţuirea şi sistemul reproductiv. Asta este calea naturii. De ce viaţa
vrea să se reproducă este o altă chestiune. Singura cale prin care organismul uman
poate supravieţui şi asigura reproducerea sa este prin gând. Aşa că gândul este foarte
important şi chiar esenţial organismului viu. Gândul stabileşte dacă se acţionează sau
nu se acţionează. Toate animalele au aceste gânduri pentru supravieţuire, dar, în cazul
omului, este introdus factorul recunoaşterii, complicând enorm totul. Noi am suprapus
peste funcţionarea senzorială naturală o interminabilă verbalizare.
Corpul nu este deloc interesat de chestiunile psihologice sau spirituale. Mult
lăudatele voastre experienţe spirituale n-au nici o valoare pentru organism. De fapt ele
sunt dureroase pentru corp. Iubire, compasiune, ahimsa, înţelegere, fericire, toate
aceste lucruri pe care religia şi psihologia le-au pus înaintea omului, fac doar să
sporească surmenajul corpului. Toate culturile, fie că sunt din Orient fie că sunt din
Occident, au creat această situaţie deformată şi au transformat omul într-un individ
nevrotic. În loc să fii ceea ce eşti – brutal – tu urmăreşti opusul fictiv plasat înaintea ta –
blândeţea. A accentua ceea ce ar trebui să fim cauzează numai surmenaj, dând inerţie
la ceea ce suntem deja de fapt. În natură vedem animalele câteodată violente şi brutale,
şi altădată blânde şi generoase. Pentru ele nu este nici o contradicţie. însă omului i s-a
spus că trebuie să fie mereu bun, blând, iubitor şi niciodată lacom sau violent. Noi
accentuăm numai o parte a realităţii, deformând prin asta întreaga imagine. Această
încercare de a avea una fără cealaltă creează surmenaj imens, suferinţă, durere şi
mizerie pentru om. Omul trebuie să privească în faţa violenta necesară în viaţă; trebuie
să ucizi ca să trăieşti, o formă de viaţă trăieşte pe seama alteia. Şi cu toate acestea voi
aţi condamnat uciderea.
………………………………..
I.: Yoghinii susţin că este posibil să se extindă conştiinţa normală din starea de a-fi-
treaz în zone păzite de obicei de somn, adică în inconştient.
U.G. : Nu ai nevoie să practici vreo tehnică yoga ca să experimentezi aceste lucruri.
Luând droguri poţi avea toate acele experienţe. Nu susţin deloc drogurile, la fel cum nu
susţin yoga. Doar subliniez că toată experienţa este născută de gând şt în toate cele
esenţiale, este identică. Dacă aceste stări induse de yoga sau de droguri tu le numeşti
stări pline de extaz, mai profunde, sau în orice caz mai plăcute decât experienţele
„comune", tu întăreşti ego-ul şi fortifici structura separativă prin aceea că Iţi iroseşti
gândurile traducând senzaţiile în plăcute şi dureroase şi în înalte şi joase. Orice
experimentezi tu ca energie este energie indusă de gând.
I.: Ceea ce spui tu este chiar opusul a ceea ce religiile şi sfinţii au …
U.G.: Cărţile pot zice ce vor. „Maeştrii" pot zice ce vor. Pentru ei este avantajos. Ei
fac un negoţ murdar cu mărfuri falsificate.
…………………………………….
U.G.: Lasă-i pe ei. Ce eşti tu în esenţă? Tu ce ai de spus? Tu nu ai nimic de spus.
Să stai pe scaun şi să citezi pe altul este uşor, dar nu se va întâmpla nimic bun.
Uite. în starea asta nu există nici o diviziune. Situaţia noastră este aceea că eu nu
pot transmite şi tu nu poţi recepta faptul. În plus faţă de asta, tu ai mers un pas mai
departe şi ai creat o problemă şi mai complexă pentru tine plasând starea nedivizată în
afara ta aşa cum te afli; asta presupune căutare. A căuta înseamnă a fi isteţ. Căutatul
păcii toceşte pacea deplină şi naturală a corpului. Cunoaşterea şi căutarea ta sunt
lipsite de sens pentru că iti arata in diviziunea pe care ai creat-o
…………………………….
I.: Dumnezeule, ce încâlcealăl Cum pot să mă salvez de toate astea? Destinul pe
care îl văd este destul de trist.
U.G.: Tu trebuie să fii salvat de însăşi ideea că trebuie să fii salvat. Trebuie să fii
salvat de salvatori, mântuit de mântuitori. Dacă e să se întâmple, trebuie să se întâmple
acum. Cuvintele mele nu pot pătrunde sminteala dinlăuntrul tău. Demenţa căutării
spirituale este cea care te face neclintit şi impenetrabil la cuvintele mele. Linia dintre un
nebun şi un mistic este una foarte, foarte subţire. Nebunul este privit ca un caz clinic,
însă celălalt, misticul, este la fel de patologic.
Uită de mătănii, de scripturi, de cenuşă pe frunte. Când vezi pentru tine însuţi
absurditatea căutării tale, întreaga cultură este redusă la cenuşă în interiorul tău. Atunci
eşti în afara ei, tradiţia este terminată pentru tine. Gata cu jocurile. Vedanta înseamnă
sfârşitul cunoaşterii. Deci de ce să scrii şi mai multe cărţi sfinte, să deschizi mai multe
şcoli, să păstrezi mai multe învăţături? Arderea în interiorul tău a tot ceea ce vrei
…………..
I.: Aceste căutări filozofice par doar să complice lucrurile. Nu este posibil să trăieşti
simplu cu natura, să te uiţi la nori şi copaci … ?
U.G.: Copacul despre care vorbeşti nu poate fi capturat de gând. Dacă structura
gândirii tale nu poate să se oprească şi să centreze reflecţia pe copac, nu ai cum să te
uiţi la copac deloc. Cu alte cuvinte, copacul se uită de fapt Ia tine, nu viceversa. Nu
încerc să mistific. Lucrul important de văzut este falsa separaţie dintre tine şi copac, nu
cine se uită la cine. Abordarea realităţii „pozitiv" sau „negativ", cum încearcă filozofii să
facă, nu are sens. Prăpastia creată de gând rămâne, indiferent ce abordare ai.
Gândul a creat toate aceste diviziuni, făcând posibilă ceea ce tu numeşti experienţă.
Omul care s-a eliberat de toate diviziunile din conştiinţă nu are experienţe, nu are relaţii
„pline de iubire", nu chestionează nimic, nu se gândeşte ca e un om care şi-a realizat
şinele şi nu e blocat pe dorinţa de a ajuta pe altcineva.
Repet, întreaga problemă a fost creată de cultură. Ea a creat această diviziune
nevrotică în om. Cândva, pe parcurs, omul s-a separat pe sine şi a experimentat pentru
prima oară conştienţa de sine – pe care celelalte animale nu o au. Asta a creat suferinţă
pentru om. Acesta este începutul sfârşitului omului.
Individul care reuşeşte, prin noroc, să se elibereze de această conştienţă de sine, nu
mai experimentează o existenţă independentă. El este ca oricare alt lucru existent.
Ceea ce se întâmplă în mediul înconjurător se repetă într-un asemenea individ fără
cunoaştere. Odată ce gândul s-a ars pe sine, nimic din ceea ce creează diviziune nu
poate rămâne acolo.
Atunci când gândul se naşte, dezintegrarea sau moartea gândului se naşte şi ea. De
aceea nu este natural ca gândul să prindă rădăcină. Doar prin menţinerea conştiinţei
separative în om gândul poate să se împotrivească funcţionării armonioase a corpului.
Să modelezi omul în termeni religioşi sau psihologici înseamnă să mergi împotriva
extraordinarei inteligenţe a acestui corp minunat. Mişcarea gândului este cea care te
ţine departe de starea ta naturală şi creează această diviziune.
Există oare vreo cale prin care putem să experimentăm realitatea? Cu atât mai puţin
să o comunicăm? Uită de „realitatea ultimă"; nu ai cum să experimentezi realitatea a
ceva. Experimentarea realităţii „de la o clipă la alta" este de asemenea o stare a minţii
indusă de către gând.
I.: Este dificil pentru noi să te ascultăm, pentru că ceea ce spui subminează însăşi
baza comunicării…
U.G.: Nu poţi asculta pe nimeni fără să interpretezi. Nu există o „artă a ascultării
pure". Poţi să stai aici şi să vorbeşti pentru tot restul vieţii tale fără să ajungi nicăieri.
Fără un punct comun de referinţă – care este o altă invenţie a gândului – cum poţi
comunica şi împărtăşi experienţe? Pur şi simplu nu este posibil. Oricum, nu există nimic
de comunicat.
Tu vrei să foloseşti comunicarea ca să te ajute să ieşi din suferinţa în care te afli.
Acesta este singurul tău interes. Să ieşi din situaţia ta este singurul tău ţel. De ce? De
ce vrei să ieşi din situaţia ta? Vrerea de a ieşi din situaţii este ceea ce a creat problema
de la bun început. Vrerea de a te elibera de povară este de fapt problema. Eu nu
recomand nimic; a face sau a nu face duc la acelaşi rezultat: suferinţă. Deci a nu face
nimic nu este diferit de a face ceva. Atâta timp cât vei fi conştient de povara aceea – a
cărei existenţă eu o neg – va trebui să te lupţi să fii liber de ea. Nu se poate altfel. Orice
faci este parte din mecanismul gândului.
Căutarea ta după fericire prelungeşte nefericirea ta.
I.: Există o forţă a certitudinii şi a autorităţii în ceea ce spui tu. Noi vrem să ştim ,..
U.G.: De la cine vrei să ştii? Nu de la mine. Eu nu ştiu. Dacă tu presupui că eu ştiu,
te înşeli amarnic. Eu nu am cale de a şti. Ceea ce exista acolo, în tine, este doar
mişcarea cunoaşterii vrând să ştie mai mult şi tot mai mult. „Tu", adică structura
separativă, poate continua doar atâta timp cât există o cerinţă de a cunoaşte. Acesta
este motivul pentru care pui aceste întrebări, nu ca să afli ceva pentru tine. Nimic din
ceea ce tu însuţi îţi poţi spune nu poate schimba situaţia ta nefericită. De ce s-ar
întâmpla ceva? Sau nimic?
Cerinţa de libertate, fie ea exterioară sau interioară, există în noi de multă vreme. Ni
s-a spus că această cerinţă este sacră, un lucru nobil. Am fost iarăşi îndrumaţi greşit?
Cerinţa de a fi liber este cauza problemelor tale. Tu vrei să te vezi ca fiind liber. Cel
care zice „Nu eşti liber" este acelaşi care îţi spune că există o stare de „libertate" de
căutat. Dar căutarea este sclavie, însăşi negarea libertăţii. Eu nu ştiu nimic despre
libertate, pentru că nu ştiu nimic despre mine însumi, liber, sclav, sau altcumva.
Libertatea şi cunoaşterea de sine sunt legate. întrucât eu nu mă cunosc pe mine şi nu
am cale de a mă vedea pe mine, exceptând prin cunoaşterea dată de cultură, problema
de a vrea să fiu liber nu se pune deloc. Cunoaşterea pe care o ai despre libertate neagă
însăşi posibilitatea Libertăţii. Când încetezi să te uiţi la tine prin cunoaşterea pe care o
ai, cerinţa de a fi liber de acel sine dispare.
I.: Minţile noastre obişnuite sunt prea zăpăcite pentru a realiza pe deplin ceea ce zici
tu. Doar o minte profund liniştită poate începe să te înţeleagă. Nu este aşa?
Liniştea minţii este ridicolă. Nu există aşa ceva. Este un alt truc creat de cerinţa de a
fi liber. Ceea ce există este cerinţa constantă de a fi liber. Nimic altceva. Cum ai putea
să fii liber de memorie, şi de ce ai vrea să fii astfel? Memoria este absolut esenţială.
Problema nu este a avea memorie, ci tendinţa de a folosi memoria pentru a promova
interesele tale „spirituale", sau ca mijloc de a găsi fericirea. A încerca să fii liber de
memorie este retragere, iar retragerea este moarte.
Nu există nimic de cunoscut. Afirmaţia că nu există nimic de cunoscut este o
abstracţie pentru tine, pentru că tu cunoşti. Pentru tine a nu cunoaşte este un mit. Ceea
ce există în tine nu este a-nu-cunoaşte, ci cunoaşterea proiectând o stare de a fi liberă
de cunoscut. Cerinţa ta de a fi liber de cunoscut este cea care creează problema. Atât
timp cât noţiunea „Eu trebuie să fiu asta" există, tot atât timp ceea ce eu sunt de fapt va
continua să fie.
I.: Deci plăsmuirea despre non-existenta persoană ideală, societate sau stat este
ceea ce mă condamnă şi mă fixează unde sunt. Credinţa mea în ceea ce nu sunt
determină ceea ce de fapt sunt. Aşa este?
U.G.: într-adevăr. Şi cel mai mare ideal, cel mai impozant, perfect şi puternic este,
desigur, Dumnezeu. Este o invenţie a minţilor înfricoşate. Mintea umană are multe
invenţii distructive în cont. Cea mai distructivă şi cea care te-a corupt pe tine este
invenţia Iui Dumnezeu. Istoria gândirii umane a produs sfinţi, învăţători, maeştri (guru),
dumnezei {bhagavari), dar Dumnezeu este cea mai coruptă dintre toate invenţiile. Omul
deja îşi făcuse viaţa un chin, iar religia a făcut să fie şi mai rău. Religia este cea care a
făcut cu adevărat viaţa omului un chin.