Ce scrie acum Y.N. Harari despre fictiunile mintii umane a fost devoalat de Nietzsche cu mult timp in urmă. Si mai mult de atat, a demascat falsitatile jocurilor căutarii adevărului modificat si tranzacționat ca mijloc de supravietuire.
Teoria falsificării explică perfect si strategia PSD prin care frustrarile ipocrite ale hetero-ortodoxilor se vor transforma in voturi pentru PSD-BOR.  Două organisme care vor doar sa supravietuiasca inventand orice fictiune numai buna sa fie rapid inghițită de o turmă cu unic scop, conservarea si transmiterea dobitociei perene .

,,Nietzsche pare fascinat de ideea devenirii perpetue a tuturor lucrurilor, de constatarea că nimic nu e fixat pentru totdeauna şi că lumea noastră e o insulă destabilitate construită artificial pe un fundal haotic şi de necontrolat. El crede că oamenii au decis de la început să sacrifice adevărul pentru a putea să-şi asigure supravieţuirea,renunţînd să privească în abisul devenirii şi mobilîndu-şi pas cu pas lumea, în aşa fel încît aceasta să dea impresia permanenţei şi a unei solide instalări într-un univers plin de sens. Pentru aceasta, ei au purces la o producţie aproape infinită de ficţiuni, devenite treptat cele mai sigure repere pentru viaţa individului, începînd cu conceptele de cauzalitate,substanţă, finalitate, eu, libertate şi sfîrşind cu ideea de morală sau cu ideea de Dumnezeu. În spatele acestei adevărate maşinării stă intelectul cu teribila sa forţă de iluzionare : “Intelectul, ca mijloc de conservare a individului, îşi desfăşoară forţele principale în disimulare. Iar intelectul nu este decît un instrument al aspectuluiconservator al voinţei de putere care se lansează în colonizarea realului, stabilizîndu-l şiîncercînd să-i fixeze graniţele, eliminînd tot ceea ce pare primejdios pentru puterea deînţelegere a individului : “Forţa ce vrea eroarea – inerentă oricărei forme de viaţă ;eroarea ca premisă însăşi a gîndirii. Înainte de a se fi gîndit trebuie să se fi deja<plăsmuit> : remodelarea în vederea obţinerii cazurilor identice, a aparenţei identicului,este mai originară decît recunoaşterea identicului. În acest context al cosmetizării realităţii, veracitatea apare ca un pariu periculos care poate duce la primejduirea vieţii. Oamenii au nevoie de credinţa în adevăr, iar nu de cunoaşterea adevărului, astfel încît pînă şi adevărul se transformă într-o mască :“Falsitatea apare ca fiind atît de adîncă, de răspîndită, voinţa este îndreptată pînă-ntr-atît împotriva directei cunoaşteri de sine şi a spunerii pe nume a lucrurilor, încît următoarea bănuială este foarte probabilă : adevărul, voinţa de adevăr ar fi de fapt ceva cu totul diferit şi, de asemenea, doar o mască.,,